RSS

Arhivele lunare: Octombrie 2013

Piticii. Elegia prezentului

Când piticii se strâng în jurul lumânării, ei nu mă vorbesc, ei nu te vorbesc; noi deja suntem.

Nu îți fă griji: existența noastră nu e trăită nicăieri în paralel. Noi o facem, acum, eu și cu tine.

Suntem atât de ancorați în prezent, încât putem muri chiar acum în deplină cunoștință de cauză.

Eu mă uit la tine, tu te vezi prin mine. Fără filtru.

Noi ne privim în ochi, dar nu unul pe celălalt, ci fiecare pe sine. Nu e minunat?

Celelalte lucruri, celelalte cuvinte…nu ne plânge de milă! Suntem relativi, dar suntem! Noi o facem, acum, eu și cu tine.

Eu și cu tine

Toată ziua sunt cu tine în gând. Mă gândesc la tine mai mult decât se cuvine.

Mi-e teamă că atunci când o să te vad, să nu mă înec cu propriile cuvinte ce îmi vor ajunge pe buze doar pentru ca mai apoi să se întoarcă în mine.

Mi-e teamă să nu izbucnesc în declarații romantice și să îți propun să imaginăm o lume împreună. Îți poți închipui ce ai face, cum ai reacționa dacă asta s-ar întâmpla în realitate?

Ce ai spune?

Mor de curiozitate, mor de curiozitate să te văd. Abia aștept să ne întalnim.

Mi-am imaginat cum atunci când o să te văd, chiar dacă pașii mei vor fi normali și calculați, în câteva secunde, sufletul meu o să o ia pe jos, în fugă înspre tine.

O să ajungi să vii cu mine, înspre mine în timp ce eu mă îndrept spre tine.

O să fii probabil rece în gesturi, poate ești rece și-n gândire, dar eu o să ard în tot timpul acesta, o să ard încet lângă tine, la cea mai timidă flacără. Când o sa fii probabil rece în gesturi, eu deja îți voi fi fost în cârcă de câteva minute.

Dacă tu nu simți la fel, asta nu face cu nimic mai ireal ceea ce simt eu.

Vreau să te vad, am un dor nebun să te vad și ție s-ar putea să nu îți pese deloc și mie să nu îmi pese deloc de nepăsarea ta și tot așa o să fug după tine până o să îmi pierd sensul, până o să îmi regăsesc sensul.

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 31, 2013 în D'ale oamenilor

 

Etichete: , ,

Partea IV

Rugăciune II

Hai cu Trăirea! Hai cu Simțirea!

În numele apei, al focului, al vântului și al pământului!

Dă-ți timp să ai o revelație!

Minunează-te de măreția muntelui!

Amintește-ți apoi, că e doar un munte.

Nu

tu nu ești maestru,

tu nu ești maestrul cuiva,

al altcuiva;

tu ești Maestrul, Maestrul tău.

Te înveți ocolind scaunele, așezându-te pe ele,

lovindu-te de mese, rostogolindu-te pe podea,

umblând în mâini, lovindu-mă cu fundul,

împungându-mă cu intenția.

Tu ești Maestrul, propriul tău maestru

nimic nu e al tău,

nimic nu devine al celuilalt-

canal, curge prin tine,

se scurge prin tine.

Observi

te văd observând cum tiptil sau în avalanșă

te pui punte, te pui munte,

te pui vale, creangă, luminiș și hău.

Greșit crede învățăcelul că maestrul îl învață pentru sine-

cunoașterea se dă mai departe.

Tu ești Maestrul, propriul tău maestru

 
2 comentarii

Scris de pe Octombrie 30, 2013 în D'ale oamenilor

 

Etichete: , ,

Imagine

Cotropire- contopire

Cotropire- contopire

Iubitule,

caii tăi îmi tropăie între șolduri, pe dinăuntru,
și simt cum îmi dai câte o gură de oxigen
doar că să o strivești apoi cu lăcomie
ca și cum ai vrea să mă distrugi,
dar tu-

pătrunzi, doar pătrunzi.

 

 
5 comentarii

Scris de pe Octombrie 28, 2013 în D'ale oamenilor

 

Etichete:

La mansarda

– Ce faci acolo, mai?

Dar ce mansarda minunata ai!

Si ce flori iti cresc la geam!

Si cum iti canta pasarile-

libere de orice colivii!

 

Vai, dar ce m-as odihni, ce m-as tolani in patul tau

cu perne brodate manual, cu plapumi facute de strabunici!

Ce-as dezmierda un ceas sau doua chitara ta!

Dar ce vorbesc…un ceas…sau doua

Sa tot fie o viata-ntraga!

 

Dar ce sus e mansarada ta,

chiar deasupra coroanei copacilor si totusi,

ce frumos miroase chiar si de aici,

de jos!

 

– Haide, urca si ramai!

E totul pentru tine.

Am construit mansarda ta, am ingrijit florile tale,

au venit pasarile tale; sunt pernele brodate de mama ta,

plapumile facute de strabunica ta, chitara ce-ti placea,

viata ce o vroiai!

 

Haide! Urca si ramai!

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Octombrie 28, 2013 în D'ale oamenilor

 

Etichete:

Imagine

Daca ne pierdem mintile, asta nu inseamna nimic

Daca ne pierdem mintile, asta nu inseamna nimic

dar are importanta./ Ei ii zboara un cuc prin cap, inaltandu-i pieptul, elevandu-i spiritul/ germenii infloresc inautrul ei,/ din pamant/ ea e pamant si cruda/ si alb.

 
2 comentarii

Scris de pe Octombrie 24, 2013 în D'ale oamenilor, Femme fractale

 

Etichete: ,

Mântuitoarea măsuratoare (ce seamana cu o însuratoare)

D'ale Teatrului Imaginar

tool

(prin calorifere curge vina.

la duș ne spălăm cu regrete,

în fiecare clăbuc stă închisă gata să se năruie

câte-o speranță și tu…)

Tu

măsori timpul c-un cuțit;

te gândești de unde până unde să îl tai

și nu te poți hotarî.

Până la urmă, îți spui că

ar fi mai bine să mai ascuți puțin lama,

să fi sigur că va tăia-

atunci când vei fi în stare să tai.

Eu

mă uit la tine cu ochi umezi ca ai mielului înainte de tăiere;

îmi ticăie inima, la început mai grăbit- ca și respirația ta-,

iar apoi, mai cumpătat- spre diferență de respirația ta.

Încep și zâmbesc. Fără să îmi dau seama,

colțul gurii mele face cuțitul să tremure în mâna ta.

(lumânarea e de față;

mai devreme sau mai târziu,

totul

va deveni real, independent de crezurile noastre)

Tu

cu tăișul îndreptat spre mine, mă inviți să-ți măsor…

Vezi articol original 152 de cuvinte mai mult

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Octombrie 23, 2013 în D'ale oamenilor

 

Mântuitoarea măsuratoare (ce seamănă cu o însurătoare)

tool

(prin calorifere curge vina.

la duș ne spălăm cu regrete,

în fiecare clăbuc stă închisă gata să se năruie

câte-o speranță și tu…)

Tu

măsori timpul c-un cuțit;

te gândești de unde până unde să îl tai

și nu te poți hotarî.

Până la urmă, îți spui că

ar fi mai bine să mai ascuți puțin lama,

să fi sigur că va tăia-

atunci când vei fi în stare să tai.

Eu

mă uit la tine cu ochi umezi ca ai mielului înainte de tăiere;

îmi ticăie inima, la început mai grăbit- ca și respirația ta-,

iar apoi, mai cumpătat- spre diferență de respirația ta.

Încep și zâmbesc. Fără să îmi dau seama,

colțul gurii mele face cuțitul să tremure în mâna ta.

(lumânarea e de față;

mai devreme sau mai târziu,

totul

va deveni real, independent de crezurile noastre)

Tu

cu tăișul îndreptat spre mine, mă inviți să-ți măsor timpul,

să-ți aproximez eu tăieturile.

Să mă tai, să nu mă tai?

Mă uit la gâtul tău: mărul lui Adam se plimbă cu liftul printre etaje.

Eu încerc să-mi acord respirația cu viteza lui

și viața mea- la fel.

Să ne tai, să nu ne tai?

Tu, ca de fiecare dată, ești bun- extrem de bun-,

și iți arunci privirea înspre a mea, îmi înșfaci ochii

și mi-i arunci pe un morman de eșarfe.

Să mă legi, să nu mă legi?

(flacăra lumânării se cutremură.

Nu mă legi)

Eu imi desfac cordonul de pe talie.

Lumanarea il imparte in trei.

Nici prin gand nu-mi trece sa ating cutitul!

Sa ma leg, sa nu ma leg?

Prima fasie: piciorul meu stang de piciorul tau drept.

A doua fasie: piciorul tau stang de piciorul meu drept.

Cu a treia- iti acopar ochii.

(suflu in lumanare

nici un alt martor in afara de noi)

 
Un comentariu

Scris de pe Octombrie 21, 2013 în D'ale oamenilor

 

Etichete: , , , , ,